Minunatia

Ati avut vreodata cand erati copii o jucarie extraordinara, care face lucruri cu totul nemaipomenite si fascinante?

Un caleidoscop? Un giroscop? Sau pur si simplu un titirez magnetic?

Dar ce ziceti despre o papusa mecanica? Sau de o fiinta ale carei cheite daca stii cum sa le intorci, face cele mai uimitoare lucruri pe care le poate concepe mintea? Nu-i asa ca ar fi intr-adevar fascinanta?

Ei bine, aceasta papusa magica exista, iar capacitatile sale sunt pe cat de fascinante, pe atat de infricosatoare. Este vorba (aparent, o sa vedeti ulterior de ce zic aparent) despre fiinta aceasta in care salasluieste sufletul nostru.

Voi reveni ulterior cu comentarii in alte articole. Redau pentru inceput un fragment din cartea Egiptul secret a lui Paul Brunton (ales aleator - ca l-am gasit acum la indemana,  pentru ca am citit aceste lucruri in numeroase lucrari de specialitate):



MINUNI OBŢINUTE PRIN HIPNOTISM

Ni se întîmplă cîteodată să întîlnim ceva la care ne aşteptam cel mai puţin. În timpul sejurului meu în cartierul european din Cairo, am descoperit o altă mani­festare a forţelor pe care le numim supranaturale, dar pe care nu le vom mai putea considera astfel în ziua în care ştiinţa va reuşi să le explice fără dificultate.

Am făcut deci cunoştinţă cu un cuplu tînăr care locuia pe o stradă ce ducea direct la cazarmele garnizoa­nei britanice. Cairo este un stup atît de cosmopolit că o singură casă adăposteşte deseori reprezentanţi de-ai unei jumătăţi de duzină de naţionalităţi. În cartierul cu pricina, elementul francez domină. Tînărul cuplu trăia în Egipt de cîţiva ani buni. Soţul se numea domnul Eduard Ades iar soţia sa era cunoscută sub numele de doamna Marguerite. Soţul dispunea de o oarecare putere magneti­că; ca subiect pentru experienţele sale, doamna Margue­rite era calificată excepţional. Cîţiva ani de practică şi de antrenamente îi ajutaseră să cîştige o oarecare competen­ţă în a demonstra ce posibilităţi extraordinare zac în adîncul spiritului şi corpului omenesc. I-am pus la încercare sub mai multe aspecte; dacă multe din experien­ţele noastre n-au prezentat nimic răsunător dovedindu-se doar susceptibile de a interesa cercetătorii ştiinţifici, s-au produs totuşi, două sau trei care au fost suficiente pentru a frapa cîte un spirit care era în secret ataşat materialismului şi care nu întrevăzuse niciodată asemenea posibilităţi.

Prima pe care o voi descrie a fost realizată în condiţii verificate. Chiar atunci am cerut mărturia soţiei unui funcţionar englez, domnă întrucîtva sceptică, şi ea s-a văzut obligată să recunoască, că demonstraţia părea perfect autentică şi că nici o stratagemă din lume nu i-ar fi putut oferi cheia.

Eram aşezaţi patru, în studioul mobilat modest de domnul Ades. El însuşi, om frumos, în jur de 30 de ani, avea un păr des şi ondulat, fruntea înaltă a unui intelectual, o privire sigură şi penetrantă, nasul drept, de grec. Vorbirea sa era vie şi animată ca a unui adevărat francez. Era chiar dotat cu o elocvenţă rar întîlnită, captînd conversaţia timp de ore întregi, fiecare cuvînt se avînta asupra celuilalt, în graba lor de a ieşi de pe buze. Toată persoana sa degaja o impresie de energie şi vigoare.

În ceea ce o priveşte, doamna Marguerite reunea în ea tot ce şi-ar putea dori un bun subiect hipnotic. Era blîndă, sensibilă, calmă, rezervată şi gînditoare. Mică de statură, cu o uşoară înclinaţie spre îngrăşare, avea ochii destul de mari, cu o expresie tandră şi visătoare. Mişcările sale erau lente, avînd ceva letargic în ele.

Era aşezată pe un scaun cu spătar drept, cînd domnul Ades se aşeză foarte aproape de ea pentru a începe demonstraţia. Apăsă cu degetul mare drept între sprîncenele doamnei Marguerite şi îl lăsă astfel cîteva minute, cercetîndu-i asiduu, în tot acest timp, faţa. Nu mai făcu nimic în plus, nici încercări de pase cu mîna, nici alte practici de obicei inseparabile de tehnica hipnotizării.

Iată ce spuse rapid, în franceză: «Cînd începeam să o hipnotizez, foloseam o metodă complicată; trebuia să aştept un timp considerabil înainte ca ea să ajungă la primul grad al stării de transă. Dar acum, am lucrat atît de des împreună, că pot să renunţ la toate celelalte preparative şi să o hipnotizez aproape instantaneu. Priviţi, iat-o hipnotizată»

Într-adevăr, subiectul se încordă, ochii săi erau închişi; părea că nu mai avea conştiinţa a ceea ce o înconjura. Am cerut permisiunea să o examinez. Ridi­cîndu-l pleoapele, am constatat indiciile clasice ale insensibilităţii; pupilele se întorseseră în sus şi rămăseseră în această poziţie anormală. Aceasta dovedea ştiinţific că doamna Marguerite era intrată în transă hipnotică de primul grad.

Primele experienţe au fost simple. Domnul Ades a ordonat subiectului să se uite prin cameră: «Ce scenă oribilă! îi sugeră el. Uită-te cît de crud suferă această persoană! Cît e de trist că s-a putut întîmpla aşa ceva, ce lucru îngrozitor!»

Doamna Marguerite se uită în extremităţile camerei şi luă o expresie dezolată. Deja plîngea. Timp de un minut sau două pe obraji i se scurseră lacrimi din abundenţă.

Deodată, operatorul îi ordonă să vadă o adunare veselă în unghiul opus şi să rîdă. Îi trebuiră numai cîteva secunde pentru ca tristeţea să i se şteargă; subiec­tul începu să surîdă, apoi să rîdă din toată inima, foarte natural.

[modificarea comportamentului, test clasic - uimitor este nu numai pana unde merge aceasta modificare ci ca nu se bazeaza pe cele 5 simturi fizice - n.r.]

Apoi, a devenit rînd pe rînd, un copil de trei ani, un soldat, un om care şi-a luxat genunchiul. De fiecare dată, ca răspundea perfect sugestiilor enunţate şi părea că s-a identificat complet cu noul personaj.

Apoi, la invitaţia domnului Ades, i-am închis ermetic ochii cu ajutorul unor benzi gumate pe care le adusesem, ţinîndu-le bine apăsate pe sprîncene, pleoape şi obraji. De-acum, îi era imposibil să mai deschidă ochii. Dar, pentru a îmbunătăţi condiţiile experienţei, am mai pus, în plus, o bandă groasă de catifea roşie, în jurul capului ei, la înălţimea ochilor. Dublă siguranţă.

Domnul Ades mă rugă să-i suflu la ureche cîteva instrucţiuni pe care să le transmită subiectului. Astfel, îi murmurai operatorului: «Ridică-ţi braţul drept», Se întoarse către doamna Marguerite, puse el însuşi mîna dreaptă la cîţiva centimetri de ea, apoi o ridică în aer. Rugă subiectul să facă acelaşi lucru.

Doamna Marguerite, cu ochii atît de ferecaţi, nu putea bănui gestul care fusese făcut. Totuşi, îl reproduse imediat, cu o perfectă exactitate.

Domnul Ades reveni la noi şi ceru doamnei prezente acolo, să sugereze o altă mişcare. Ea îi spuse cu vocea scăzută: .«Încrucişază-ţi degetele celor două mîini». Se întoarse cu degetele încrucişate, către subiectul privat de vedere, care fără ezitare, îl imită.

Acum apăru experienţa cea mai interesantă. Domnul Ades, atingînd fruntea subiectului şi dîndu-i sugestia sa, îl aduse în al doilea grad de transă hipnotică. În această stare, puterile latente ale subconştientului manifestară o activitate impresionantă.

Îi ordonă să se aşeze în faţa biroului. Îl ascultă imediat. Ciudată figură, cu greaua banderolă acoperindu-i ochii!

Ne ceru să alegem la întîmplare un pasaj dintr-o carte oarecare. Luarăm o lucrare ştiinţifică în franceză, o deschiserăm din întîmplare la pagina 53, notarăm un anume paragraf şi plasarăm cartea pe birou în faţa subiectului.

Doamna Marguerite luă creionul, în timp ce domnul Ades punea o foaie de hîrtie la îndemîna sa. Apoi spuse, cu o voce fermă:

«Acum, găseşte în carte pasajul ales. Îl vei citi fără dificultate; apoi, ceea ce ai citit vei transcrie pe hîrtia care este lîngă tine. Începi!»

Hipnotizata îşi mişcă un minut creionul, îndrep­tîndu-şi prin banderolă ochii către pagina imprimată. Apoi se puse pe scris, cu încetineală dar decis.

După ce scrise trei-patru cuvinte, reveni la carte, aplecîndu-şi faţa deasupra paginii, ca şi cum, cu ochii deschişi, ar fi putut citi fiecare rînd. Eram foarte satisfă­cuţi de precauţiile noastre, care o împiedicau să o facă. Ea continuă astfel să citească şi să scrie alternativ. Noi o observarăm, nu fără o emoţie cu greu repri­mată. Domnul Ades ne asigură că ea copia exact fiecare cuvînt din paragraf. El nu-i spunea nimic.

Îl rugai să ordone subiectului să sublinieze al doilea cuvît din a doua linie şi al treilea din linia urmă­toare. Ordinul fu dat, şi constatarăm că trăgea încet două linii.

În sfîrşit, se opri. Ne duserăm repede la birou şi examinînd scrisul, îl compararăm cuvînt cu cuvînt, cu originalul imprimat. Acesta era:

În acelaşi timp, pericolul ştiinţific este, aici, mult mai puţin de partea statisticienilor prea zeloşi decît a celor care sînt tentaţi să tragă concluzii după intuiţia lor, asupra unui număr limitat...

Copia era surprinzător de exactă iar cele două cuvinte, corect subliniate. O singură eroare. Doamna Marguerite scrisese «statistici» în loc de «statisticieni». Greşeală curioasă, dar totuşi explicabilă.

Ea nu termină paragraful. Experienţa mi se păru suficientă pentru a dovedi capacitatea ei ciudată.

Altă experienţă interesantă: să o faci să scrie exact acelaşi text, dar cu mîna stîngă. Ea nu era, bineîn­ţeles, ambidextră, dar în starea hipnotică îndeplini această sarcină fără nici o dificultate.

Apoi, domnul Ades îi dictă o serie de numere pentru a le aduna, numere pe care i le indicasem în prealabil. Întîi, ea scrise primul număr dictat 103 în loc de 13.103; atunci reîncepu. În continuare, privată de vedere ,ea reuşi să efectueze două adunări exacte, plasînd fiecare cifră în coloana cerută şi adunîndu-le fără greşeală.

Experienţa care urmă, arătă imensele posibilităţi potenţiale care se află în profundul fiinţei noastre. Doamna pe care o adusesem, luă în mîinile ei mîinile subiectului şi începu să-şi concentreze toată gîndirea asupra personalităţii soţului ei. După foarte puţin timp, doamna Marguerite îi descria caracterul, talentele, tempe­ramentul şi chiar aspectul psihic al acestui domn absent. Ceea ce fu şi mai extraordinar, ea declară, că el era funcţionar al guvernului.

«Perfect!» exclamă doamna, surprinsă că i se putuseră citi gîndurile astfel.

[aici incepe SFul; a se vedea articolele referitoare la structura cibernetica si nivelurile de acces - n.r.]

Cu o altă ocazie, doamna Marguerite, în acelaşi grad de transă, riscă, la dorinţa ei proprie, să-mi sondeze viitorul. Rezultatele fură cît se poate de nesatisfăcătoare. M-am revoltat în sinea mea, atît de false mi se păruseră predicţiile sale; cîteva luni mai apoi, faptele îmi dădură dreptate.

În schimb, ea reuşi destul de bine să-mi definească caracterul, aspiraţiile, ambiţiile şi scopurile pe care le urmăream. În consecinţă, e clar că, la fel ca peste tot, arta prezicătorului de duzină rămîne o practică dubioasă, chiar dacă se pot trasa direcţiile generale pe care urmează să le ia evenimentele ce apar în viaţa unei anumite persoane.

Ultima experienţă. Subiectul a fost transpus în al treilea grad de hipnoză, cel mai profund. Anumite părţi ale corpului devin atunci insensibile la durere iar operato­rul, poate obţine chiar controlul organelor ce funcţionea­ză involuntar.

Domnul Ades frecă palma mîini stîngi a subiectu­lui cu o bucată de lînă, apoi ne trecu un ac din mînă în mînă. Înfipse acest ac în palmă, traversînd-o, şi ieşi pe cealaltă faţă a palmei cîţiva milimetri. Doamna Marguerite nu lăsa să se întrevadă nici o urmă de suferinţă. Din contră, cum i se sugerase că printre noi se află un comediant care face năzdrăvănii, ea începu să se agite veselă. Cîteva minute după, el retrăgea acul. Nu se vedea nici o urmă de sînge, nici pe pielea mîinii nici pe ac. Doar o imperceptibilă pată neagră indica pe unde trecuse.

L-am întrebat pe domnul Ades despre hipnotism.

Era un om cultivat, absolvent al unei universităţi; predase un timp psihologia la un colegiu. De aceea îi plăcea să i se spună «profesorul Eduard». O rămăşiţă de vanitate naturală şi inofensivă. Eu mă adresam lui, în general, ţinînd cont de acest titlu. Cînd i-am solicitat o explicaţie asupra experienţelor sale, mi-a întors o privire pătrunzătoare exclamînd:

«Domnule, voi fi franc cu dumneavoastră. În realitate, noi nu cunoaştem nimic despre forţele misterioa­se care produc fenomenul de hipnotism. Ceva ce noi nu înţelegem, este tehnica care poate produce aceste fenomene şi condiţiile de urmat pentru a putea obţine succesul sau eşecul. Am descoperit că, în fiecare individ se găseşte o anumită categorie de forţe pe care le numim magnetice şi care la unii, printre care mă număr şi eu, este dezvoltată, pînă la posibilitatea de a acţiona asupra altor persoane, într-o manieră impresionantă, aşa cum aţi şi fost martor. Ea cere, desigur, pentru a exersa, subiecţi receptivi, a căror voinţă să cedeze după un minim de rezistenţă. Cînd am constatat propria-mi putere, am făcut astfel încît să o întăresc pînă am ajuns cum m-aţi văzut dumneavoastră. Numai operînd constant cu doamna Marguerite am ajuns la rezultatele obţinute în prezent. La început îmi trebuia mult timp pentru a o aduce în starea hipnotică. Doar eforturile şi experienţele continue mi-au permis să reduc toată această durată la cîteva minute. Ce se întîmplă cînd se ajunge acolo? Ea devine un fel de somnambulă, astfel încît, chiar dacă s-ar trage cu pisto­lul, nu s-ar trezi din semi-transa sa. Doctorii Preyer şi Berger, care au consacrat studii speciale pentru cazurile de somnambulism, au descoperit că aceste persoane, atît timp cît durează starea în care se află, pot vedea foarte bine cu pleoapele închise. De aici, rezultă posibilitatea unei dedublări a conştiinţei şi atunci, existenţa a ceea ce psihologii numesc subconştient este demonstrată. Expe­rienţele noastre stabilesc că, subconştientul, foarte clarvă­zător, nu este împiedicat de către limitele materiei. Este, deci, capabil să facă ceea ce în stare de conştienţă, aceeaşi persoană ar crede că e imposibil. Aceasta arată că bănuiala noastră, în ceea ce priveşte limitele, nu este exactă şi că sîntem susceptibili să facem mult mai multe lucruri decît credem. Referitor la asemenea teorii restric­tive, hipnotismul eliberează subiectul de ele».

[scopul acestui articol este in fapt a se constitui un argument in favoarea structurii mecaniciste/cibernetice atat a fiintei umane ale carei limite structurale evident nu le cunoastem si iarasi evident nu sunt cei 2mp de suprafata si cele 40-80kg, cat si a universului din care aceasta face parte integranta. mi se pare foarte interesant si revelator pentru multe ipoteze, obtinerea de rezultate similare cu animale; ma refer la reincarnare. noi cam bajbaim aici, desi avem in Vede descrise structurile - n.r.]

«Prin ce teorie explicaţi dumneavoastră că doamna Marguerite citeşte o carte cu o banderolă legată ermetic la ochi?»

« Mă voi mărgini să afirm că noi nu îndrăznim să statuăm nişte limite pentru subconştient şi că în acelaşi timp, clarviziunea pare să fie una din facilităţile sale naturale. Cu alte cuvinte, subconştientul posedă propriile sale aptitudini, de a vedea, auzi şi simţi, fără ca organele de care depind, ochii, urechile, să funcţioneze.»

Yoghinii din India mi-au dat despre acest fenomen o explicaţie într-o oarecare măsură analoagă celei lui Ades. Ei pretindeau că orice om posedă un „corp-suflet", care comportă şapte centrii nervoşi, situaţi într-un punct vecin al sistemului cerebro-spinal sau al encefalului superior, fiecare din aceşti centri invizibili guvernînd în realitate sensurile noaste fizice. Primul, spun ei, localizat în regiunea sacrală guvernează mirosul; al doilea, gustul, se găseşte în splină; al treilea, la nivelul buricului ţine sub dependenţă simţul văzului, etc. Ceea ce rămîne în afara simţurilor noastre eterne, gîndeau ei, este de fapt preluat de „corpul-suflet", agent intern a cărui cooperare este indispensabilă pentru funcţionarea cu succes a tuturor simţurilor fizice ale omului. Aceste simţuri sînt doar nişte instrumente; fără aportul „corpului-suflet" devin incapabile să-şi îndeplinească funcţiile. Cu alte cuvinte, vederea, auzul, mirosul, sînt în primul rînd facultăţi fizice. Yoghinii susţin că, prin controlul conşti­ent al atenţiei, prin forţa profundei concentraţii, perfor­manţele subiecţilor hipnotizaţi se pot realiza fără ajutorul operatorului.

[eu nu subscriu la notiunea de capacitati oculte dar fizice si comune pe care toata lumea le poseda si care pot fi dezvoltate prin invatare, ci mai degraba consider o 'trezire' procesul de intrare in stapanire a acestor capacitati - n.r.]

Domnul Ades continuă: «Starea hipnotică sustrage atenţia subiectului de la organele fizice, şi chiar, de fapt, de la întreg corpul, subiectul fiind concentrat doar asupra subconştientului, a cărui facultăţi misterioase intră în joc. Dar nu pot spune nimic mai mult. Sînt doar în măsură de a amenaja condiţiile necesare, apoi să observ cum acţionează aceste facultăţi.»

«Am observat că nu faceţi nici o pasă cu mîinile. Credeţi că nu e indispensabil?»

«Cred, domnule, răspunde Ades cu energie, că aceste pase pot fi într-adevăr necesare anumitor operatori, dar în ceea ce mă priveşte, pot să mă lipsesc. Mă bizui în totalitate pe forţa voinţei mele şi pe sugestiile pe care le formulez şi le dau subiectului meu. Experienţa acumu­lată, m-a convins că secretul hipnotismului rezidă în aceste două virtuţi şi în special, în sugestia făcută calm dar cu autoritate; cred că pasele magnetice sînt necesare doar celor care nu sînt atît de specializaţi pentru a se putea dispensa.» La Cairo, era în sejur pentru o parte a anului, omul care, pe bună dreptate este considerat cel mai faimos fakir al Egiptului modern; l-am numit pe ilustrul Tahra bei. Isprăvile sale au provocat multe controverse; multe erau vocile critice care încercau să trateze reputaţia sa în modul în care el însuşi îşi trata corpul, cu lovituri de cuţit sau de săgeată. Cu toate acestea, practicile sale au interesat un mare număr de distinşi observatori; de cele mai multe ori, chiar i-a convins. Regele Fuad al Egiptului, regele Carol al Româ­niei, regele Italiei, Victor-Emmanuel, între alţii, au onorat invitaţiile lui Tahra; seniorul Benito Mussolini l-a primit de cîteva ori la palatul Chigi. În loc să se sustragă investigaţiilor, fakirul are obiceiul să le caute. În ceea ce mă priveşte, văzînd mai multe dintre isprăvile sale, executate de o jumătate de duzină de necunoscuţi, în diverse regiuni din India sau Africa, nu găsesc nici o dificultate în a le găsi posibile; chiar mai mult, cunoscînd omul, ştiu că el posedă efectiv capacităţile ce le revendi­că. Nu este decît un caz pe care refuz să îl admit, anume, atunci cînd, ca şi acum de altfel, fakirul se diminuează prin discursuri de ocazie pentru a hrăni simplicitatea populară, avidă de fantasmagorii. Poate, totuşi, nu e chiar atît de blamant. «Lumea, îmi spunea el o dată, nu fără tristeţe, în timp ce ne luam ceaiul, lumea m-a forţat să-mi comercializez aptitudinile, să apar ca un virtuoz, în timp ce eu vroiam să fac ştiinţă.»

Eu nu încetez să-l admir, ca fiind primul oriental care refuză să se învăluiască într-o ţesătură de mister şi de aluzii religioase deplasate. Adevărurile despre minunile fakirului pot prin el însuşi să îndepărteze toate non-sensurile pe care tradiţia le-a brodat. Despre realiză­rile sale, el ia o atitudine de bun simţ, rămînînd unic printre celelalte personaje, de mentalitate medievală, iraţională, imobilă, misterioasă, numindu-i pe fakiri. Pe scurt, se forţează de a substitui superstiţia cu ştiinţa.

Înainte de a putea interpreta exact practicile sale, e necesar să înţelegem omul în sine; cel mai bine ar fi, deci, să dau cîteva date pe scurt. Voi reproduce exact ceea ce mi s-a narat. Dar să facem mai întîi cunoştinţă cu el.

Vă imaginaţi poate faţa suptă a unui ascet. În loc de aceasta, reprezentaţi-vă un om mic de statură, cu o alură distinsă; păr negru, pe pielea măslinie, figură calmă, gravă, cu barbă. Îşi acoperă cîteodată capul cu vălul arăbesc, alteori se întîmplă să-l înlocuiască eu pălăria de fetru europeană. Talia sa este cu puţin inferioară celei mijlocii. Poartă, unul după altul, cu egală uşurinţă, costumul arăbesc sau cîte un taior bine croit. Un interes excepţional se acordă ochilor săi superbi, cu o privire pătrunzătoare; atît de tare, albul irisului său se asortează armonios cu negrul de antracit al pupilelor sale. Se arată tot timpul amabil şi blînd, atît de curtenitor cum cei mai buni egipteni au obiceiul să fie. Se exprimă cu atîta modestie şi cu o voce atît de blajină, că auzind-o, nu s-ar crede că te afli în prezenţa unui om susceptibil să dispună de nişte forţe ale naturii care se numără printre cele mai misterioase. El se arată stăpîn deplin pe el însuşi, aşa cum s-a observat întotdeauna la fakirii cu adevărat cultivaţi. Nu s-ar putea număra ţigările pe care le fumează de-a lungul zilei.

«M-am născut, povesteşte el, în 1897, la Tanta, o mică aşezare, activă, a deltei Nilului, unde se găseşte mormîntul faimosului fakir Sheikh Ayid Ahtnad el Badawi, care trăia în secolul al XIII-lea; acolo se vine în pelerinaj din toate regiunile Orientului. Mama a murit născîndu-mă. Tatăl meu se număra printre „Coptes", creştinii Egiptului. El însuşi cunoştea bine învăţătura fakirilor; avea prieteni care-i împărtăşeau tendinţele. Am crescut deci, într-un mediu favorabil operei mele viitoare. Încă de tînăr, am fost iniţiat în exerciţiile şi practicile tradiţionale fakirilor; tatăl meu îmi fu unul din îndrumă­tori. Nişte tulburări în ţară, în timpul copilăriei mele, ne obligară să o părăsim; tatăl meu, un instructor şi cu mine, plecarăm în Turcia şi ne stabilirăm la Constantinopole. Acolo, am primit o educaţie modernă, am studiat medicina şi am devenit doctor. Din punct de vedere psihologic, această formaţie mi-a fost extrem de utilă dîndu-mi posibilitatea să-mi supun propriile mele expe­rienţe analizei ştiinţifice. Deschisei o clinică în Grecia şi o condusei pentru puţin timp. Acolo am făcut, ceea ce după părerea mea, este cea mai minunată realizare pe care o poate face un fakir, şi anume, resurecţia. Consimţii să fiu îngropat pentru cel puţin 28 ore; scufundat astfel în abisurile morţii, ieşii, la sfîrşitul intervalului de timp fixat, sănătos şi... viu. Arhiepiscopul şi alţi demnitari creştini mi se opuseră; încercară să-mi împiedice experienţa; vedeau în ea şi în doctrinele pe care le oglindea o ameninţare pentru religia lor. Dar autorităţile politice îmi luară apărarea declarînd că orice doctor are dreptul să se îngroape, dacă are chef. Mai mult, cuno­ştinţele mele ştiinţifice şi doctoratul meu, mă ajutară să aplanez conflictul. Vizitai Bulgaria, Serbia şi Italia. În ultima, mi-am supus experienţele savanţilor celor mai cunoscuţi care acceptară să mă închidă într-un sicriu de plumb, unde corpul meu fu acoperit în întregime de nisip. Capacul se bătu în cuie, apoi, sicriul fu plonjat în fundul unei piscine, în spaţiul ocupat de o şcoală de nataţie. Dar poliţia interveni la capătul unei jumătăţi de oră şi opri demonstraţia, care, natural, pînă atunci îmi ieşise. De acolo, mă dusei în Franţa; aici mi se permise nu numai să refac aceeaşi experienţă dar chiar să o şi prelungesc. Rămăsei douăzeci şi patru de ore într-un sicriu scufun­dat, cu corpul în stare de catalepsie, în timp ce poliţia şi alte persoane urmăreau cu atenţie demonstraţia pentru a preveni orice impostură, iată două fotografii luate atunci. Prima reprezintă introducerea în coşciug a corpului meu rigid, în transă; a doua a înregistrat ieşirea coşciugului meu din apă, unde sejurnase douăzeci şi patru de ore. Eram fericit că am putut întreprinde această experienţă, pentru că, mulţi au fost criticii care pretindeau că vor demasca pretinsa bravură a fakirilor indieni îngropaţi de vii, performanţă descrisă chiar de dumneavoastră în cartea despre India. Ei susţineau că fakirii aranjau în prealabil dispunerea unui tub de aer, înfipt în pămînt, care le permitea să respire. Nimeni nu se îndoieşte că aceasta poate veni din partea pseudo-fakirilor, care nu sînt decît nişte scamatori şi iluzionişti. De aceea eu alesesem elementul lichid; transparenţa nu lăsa să scape nimic observatorilor. Doctorii se interesară în special despre această ispravă; puseră la îndoială prin toate mijloacele autenticitatea probei. Dar cum ea se baza pe legile naturii, nu aveam de ce să mă tem.

Dacă apreciez confortul existenţei europene, nu rămîn mai puţin ataşat de ţara mea. De aceea, m-am decis să-mi împart viaţa, în fiecare an, între Egipt şi Europa. Îmi plac europenii şi reciproc, sînt unii care mă apreciază şi mă primesc cu plăcere. Regina Spaniei mi-a telegrafiat o dată să mă invite în ţara ei; îmi trimise chiar şi o escortă oficială care să mă aducă. În rest, nu mă laud prea tare cu isprăvile mele. Trecutul se derulează acum sub ochii mei ca un film surprinzător. Un adevărat fakir este deasupra a ceea ce seamănă o enitate sau un interes material. El duce o viaţă interioară, detaşată de excesivele ambiţii mondene. Îi cunoşti pe fakirii Orientului; cred că trebuie să admiteţi, deci, cazul meu ca fiind unic printre ei. Pentru că, ceilalţi, înţelegînd prin ceilalţi pe cei autentici nu se obosesc a vizita Europa; plus sînt prea mîndri pentru a se supune investigaţiilor. Ei consideră inutil să-şi expună performanţele, pe care voi, europenii, le consideraţi ca pe nişte trucuri şi căror cauze, de fapt, le ignoraţi total. Lucrul mult mai important, aceşti fakiri nu posedă, ca mine, vreuna din limbile voastre - eu ştiu italieneşte şi franţuzeşte. Din cîte ştiu, nici unul nu a urmat vreo facultate de medicină sau de ştiinţă, nu a apreciat la adevărata valoare educaţia modernă. Din contră, în general o dispreţuiesc şi nu-i găsesc decît impedimente; chiar dumneavoastră aţi remarcat. E de la sine înţeles că nu le dau dreptate.»

Am adunat cîţiva doctori şi alţi oameni de diverse profesiuni, cărora le trezisem interesul pentru aceste lucruri insolite. Împreună, avurăm privilegiul să obser­văm o serie întreagă de demonstraţii stupefiante, chiar sălbatice, realizate de Tahra bei cu o uşurinţă şi rapidi­tate de neconceput:

Fakirul îşi părăsise costumul european; el purta o togă lungă de pînză albă. În jurul capului, un voal arăbesc fixat cu un dublu cordon albastru de aur. O stea cu cinci braţe, gravată, legată de un lanţ i se odihnea pe piept; era emblema ordinului a cărui iniţiere o primise. O centură de aur îi înconjura talia. Îşi ţinea braţele încruci­şate. Pe parchetul sălii erau plasate diverse obiecte care constituiau materialul folosit în experienţe: o masă încărcată cu cuţite, ace de pălărie, pumnale, beţe de frigărui şi cioburi de sticlă; o altă masă pe care era o planşă plină de cuie ascuţite; un bloc greu de piatră, un cîntar, un ciocan mare; o găină albă şi un iepure gri, amîndouă legate şi ţinute într-un coş; două lame neşlefu­ite, lucitoare; două capre de susţinere, un cufăr lung, un altul mai lung şi mai lat, un morman de nisip roşu şi două cazmale; cîteva prosoape, bumbac şi alte cîteva nimicuri. O tavă de tămîie ardea, umplînd camera cu un parfum dulce. Doi tineri asistenţi erau gata să-l ajute pe fakir. El însuşi înaintă, dar rămase complet tăcut. Avea aerul unui om foarte distins în lumina discretă a becurilor electrice.

Făcurăm un atent examen al tuturor obiectelor, ca să ne convingem că nimic nu era trucat, chiar dacă nu ne-ar fi trecut prin cap aşa ceva.

Fakirul îşi atinse ceafa cu degetele, strînse tare pielea de acolo într-un anumit punct. Cu cealaltă mînă îşi apăsă tîmplele. Apoi păru că trage dintr-o dată aer pe gură; ca urmare mărul lui Adam se mişcă o clipă. Vreme de aproape un minut, ochii i se închiseră şi se aduse în transă; în acelaşi timp, aruncă un ţipăt subit, particular. Transa lui, deveni totală catalepsie; era într-atît de rigid încît ar fi căzut ca un cadavru dacă ajutoarele nu l-ar fi prins în braţe. Corpul său era acum ţeapăn ca o scîndură.

Pentru prima experienţă, fu dezbrăcat pînă la talie. Unul din asistenţi, fixă cele două lame pe capre, astfel încît Tahra bei stătea cu umerii pe o lamă şi cu gleznele pe cealaltă. Aici un doctor îi notă pulsul; fu surprins să înregistreze un număr normal: 130.

Se cîntări blocul de piatră: 90 kg. Era un cub din granit solid şi zgrunţuros. Ajutoarele plasară greutatea pe pieptul gol al lui Tahra bei, apoi, unul din ei, luînd ciocanul de fier, începu să lovească neîncetat blocul de piatră. Corpul fakirului rămase în continuare întins, la fel de rigid ca şi fierul; nu cedă nici un milimetru la această îngrozitoare presiune. Pînă la urmă, piatra se rupse în două bucăţi ce căzură zgomotos pe sol. Cei doi asis­tenţi ridicară corpul pe picioare, susţinîndu-l. Aparent, nu avea habar de ce se întîmplase, nu arăta nici o suferinţă. Doctorii îl examinară cu interes; constatară că lamele nu lăsaseră nici o urmă pe piele. Doar puţin, blocul de granit îi lăsase o urmă roşie pe abdomen. Efectul produs asupra lui era acelaşi şi dacă s-ar ficulcat pe un covor de flori. Această demonstraţie îmi aducea aminte de ceea ce făceau nişte yoghini inferiori din Benares, pe care îi văzusem aşezîndu-se pe cuie înroşite, spectacol de la care plecasem dezgustat mai degrabă decît edificat.

Fakirul fuapoi plasat pe planşa de lemn garnisită de cuie lungi, ale căror vîrfuri se proiectau spre cer. Un asistent se căţără pe el, ţinîndu-i un picior pe torace şi celălalt pe abdomen. Examinat apoi de doctori, nu lăsă nici un indiciu despre cuie. Pulsul de această dată era 132. Îl repuseră pe picioare.

Îl văzurăm tremurîndu-şi pleoapele. Încet, ochii i se deschiseră. Cîteva secunde după, pupilele se treziră. Semăna cu cineva care tocmai iese dintr-un vis în care se afundase profund. Timp de aproape o jumătate de oră, ochii săi păstrară o privire fixă, ca a unui nebun. Încet, încet fakirul revenea la viaţă. Făcu un efort violent pentru a inhala aer, deschizînd gura pînă ce îi văzurăm limba întoarsă pînă în gît. După aspiraţie, îşi introduse degetul în gură pentru a-şi repune limba în poziţie normală.

Atunci fu eliberat complet de starea cataleptică în care se avîntase atît de rapid.

După un repaus de vreo două minute, se supuse altor încercări, pentru a stabili în ce măsură carnea sa era într-adevăr insensibilă sau nu, la durere.

Ceru doctorilor să-i străpungă obrazul cu un ac de pălărie. Unul din ei se execută prompt, traversînd fiecare obraz cu cîte un ac, astfel încît, extremităţile îi ieşiră prin gură. Doctorii ştiu, că există anumite intervale între doi muşchi sau doi nervi, pe unde pielea poate fi străpun­să fără stricăciuni. Astfel, se avu grijă, să se aleagă, pe faţa fakirului punctele unde pericolul era real. Apoi, i se înfipse în obraji beţele de frigărui. Tahra bei, perfect treaz, ştia foarte bine ce i se întîmplă, dar părea că nu resimte nici o senzaţie dureroasă.

Ceea ce urmă fu şi mai impresionant. Fakirul autoriză un alt doctor să-i plonjeze un pumnal gros în gît, în faţa laringelui, vîrful reapărînd după ce arma traversase cîţiva milimetrii din carne. Cîţiva doctori, de natură sceptici şi pe bună dreptate, începură să-i observe pupilele cu atenţie, pentru a nota dacă se contractă sau se dilată. Acest examen permitea să se depisteze prezenţa vreunui drog, dacă subiectul luase în prealabil pentru a se insensibiliza. Dar, ochii apărură ca fiind perfect normali. Armele odată retrase, nici o picătură de sînge nu pătă pielea. Cîţiva doctori fură atît de surprinşi încît insistară să taie faţa fakirului cu cioburi de sticlă şi să-i străpun­gă gîtul cu tot felul de ace. Acelaşi rezultat; nu apăru nici măcar o pată de sînge. Cîteva săgeţi şi ace de păr în umeri şi piept nu produseră, de asemenea, nici un efect.

Pentru a ne arăta că posedă şi o altă facultate misterioasă, fakirul îşi înfipse în piept un cuţit de tăiat carne imens; şi-l retrase fără ca rana să-i sîngereze. Un doctor îşi exprimă dorinţa de a vedea sînge curgînd, pentru a fi sigur că Tahra bei era într-adevăr rănit. Imediat, acesta făcu să-i ţîşnească sîngele, pînă ce tot toracele îi fu inundat. Spectacol mai degrabă hidos. Doctorul odată satisfăcut, egipteanul îşi opri torentul de sînge, ceea ce ului toată adunarea. Zece minute mai tîrziu, rana era practic vindecată.

[no comment, pai ce sa mai zic?! biologic e imposibil. ho'oponopono? - n.r.]

Unul dintre noi, luînd o torţă arzîndă, o trecu de-a lungul piciorului stîng al fakirului, pînă către mijlocul pulpei. Auzirăm pielea sfîrîind uşor sub efectul căldurii, dar faţa îi rămînea imobilă, senină, impasibilă.

Un alt doctor, încă neconvins, bănuia că Tahra bei luase în secret un drog puternic; astfel, în timpul încercă­rii cu focul îi examină bătăile inimii. Rezultat negativ. În cazul că subiectul ar fi suferit cea mai mică durere, fără a o lăsa să se întrevadă sau chiar stăpînindu-şi-o printr-o voinţă prodigioasă, inima l-ar fi trădat printr-un ritm foarte accelerat, faţa i-ar fi pălit şi încă alte semne i-ar fi marcat această suferinţă secretă.

Alte experienţe, constară din înţepături cu nişte săgeţi lungi, în carnea de deasupra inimii şi în străpunge­rea braţelor dintr-o parte în alta.

Apoi, animalele fură cele asupra cărora îşi demon­stră puterea, întîlnită cîteodată şi la yoghinii indieni. Adusesem un iepure şi o găină, la cererea lui Tahra bei; îi pusesem într-un coş pe una din mese. Îşi îndreptă acum privirea asupra lor.

Luă iepurele şi îi aduse labele din spate în jurul gîtului. Animalul încercă de două-trei ori să-i reziste, dar fakirul îi făcu cîteva pase cu mîna pe deasupra capului. Fu suficient pentru ca iepurele să se întindă pe spate şi rămase imobil ca un mort. Ochii îi rămăseseră larg deschişi; remarcarăm că, în pofida rigidităţii corpului, pupilele se mişcau din cînd în cînd, dovedind astfel că animalul era treaz, chiar neputicios fiind. Pentru a fi siguri, unul dintre noi se apropie şi îi atinse ochii eu degetul; imediat ochii se închiseră, apoi se redeschiseră. Deci animalul era pe de-a întregul conştient, chiar dacă nu-şi putea exercita voinţa.

[nasol sa-ti faca cineva una ca asta - n.r.]

Tahra bei îl lovi uşor pe gît. Iepurele scoase un ţipăt, sări, se repuse în picioare şi începu să alerge vesel în jurul mesei. Sănătos, voinic, nu resimţea nimic de pe urma penibilei experienţe al cărui subiect fusese.

Găina fu supusă aceluiaşi tratament, dovedind aceeaşi supunere ca şi iepurele. Tahra bei putea să-i impună orice poziţie îi trecea prin cap şi să i-o menţină oricît voia. Ne informă apoi că, din acel moment, corpul său nu mai era insensibil la suferinţă, acest prerogativ neputînd dura mai mult de 20-25 minute după intrarea în transă. Cu alte cuvinte, redevenise un om perfect normal.

[deci insensibilitatea era un fenomen rezidual al transei cataleptice - n.r]

«Dacă mă loviţi acum, la întîmplare, cu un cuţit, e sigur că voi urla de durere» afirmă el.

Ca ultimă experienţă, avu loc cea mai remarcabilă performanţă din acea seară; fu îngropat de viu. Condiţii­le, verificate de noi, fură mai presus de orice bănuială de escrocherie.

Tahra bei dori ca noi să fixăm dinainte ora şi minutul cînd să iasă din transa în care urma să intre. Ne rugă deci să-l ţinem îngropat o oră şi jumătate, ca şi cînd ar fi vrut să evite să se trezească cu cinci minute mai tîrziu.

Fu adus coşciugul în mijlocul camerei, după care examinarăm solul. Era pardoseală, acoperită cu mozaic, ca mai peste tot în Egipt; deasupra, nimic altceva decît plafonul altei camere, căci ne găseam într-unul din aglomerările de imobile ale cartierului european din Cairo. Recunoscurăm că nu se putea ascunde nici o trapă pe acolo. Pentru a îndepărta ultimile dubii, puse­răm pe pardoseală un covor simplu şi pe covor coşciu­gul.

Tahra bei procedă conform obiceiului pentru a se pune în starea de auto-catalepsie. Strînse degetele pe arterele de pe ceafă şi pe centrii nervoşi de la tîmple. Îşi întoarse limba în gît şi brusc, aspiră aer. În cîteva minute rezultatul era perfect. Respiraţia i se opri, fluxul sanguin la fel, tot corpul i se înţepeni. Căzu pe spate, în braţele ajutoarelor sale, iar doctorii care îl examinaseră, certificarăcă nu constataseră nici bătăi ale inimii, nici respira­ţie.

Asistenţii săi îi umplură atunci urechile, nările şi gura cu bumbac. Corpul rigid, ca o statuie, fu culcat în sicriu. Era greu de spus cu ce Tahra bei era diferit de orice alt cadavru aşezat în coşciug. Această faţă cenuşie, acest „mort viu" nu dădea nici cel mai mic semn de viaţă.

Luîndu-şi casmalele, asistenţii umpură în scurt timp sicriul eu nisip fin roşu, astfel încît corpul dispăru în întregime. Apoi îi puseră capacul, care fu bătut în cuie.

Odată terminat, asistenţii aduseră şi cufărul mai mare şi-l aşezară pe pămînt, lîngă sicriu. Ridicîndu-i capacul, depuseră coşciugul şi apoi umplură restul cu nisip, pînă acesta nu se mai văzu.

Ne instalarăm pentru o veghe de o oră şi jumă­tate, în timp ce Tahra bei stătea, imobil, în pseudo-sicriul său cu nisip.

Controlaserăm, examinaserăm foarte atent toate elementele straniei performanţe, materialul şi operaţiunile. Dacă fakirul va supravieţui unei asemenea încercări, vom fi forţaţi să ne închinăm în faţa capacităţilor sale extraordinare. Timpul fixat se scurse. Fideli promisiunii noastre, puserăm să se scoată nisipul, să se extragă coşciugul şi să i se deschidă capacul. Fakirul apăru, în continuare întins, ţeapăn ca un cadavru, cu pielea de culoare gri-pămîntiu, care caracterizează morţii.

Aparent, era imposibil să mai fie în viaţă. Rigidi­tatea persista; fu plasat pe un scaun.

După cîteva minute, îşi făcură apariţia primele semne de revenire la viaţă. Pleoapele începură să tremure; apoi se manifestă ritmul unei respiraţii uşoare; treptat, întregul corp se reanimă.

Nu trecură mai mult de douăsprezece minute pînă ce Tahra bei redeveni el însuşi; stătea acolo aşezat, întreţinîndu-se cu noi despre strania sa experienţă.

«Dormeam atît de porfund, ne spuse el, că nu ştiu nimic din ce mi-aţi făcut. Îmi aduc doar aminte, că am închis ochii în această cameră şi că, prin misteriosul proces de post-sugestie, m-am trezit exact la momentul pe care mi l-am propus.»

Astfel, luă sfîrşit seara aceasta memorabilă, petrecută în compania unui omuleţ stupefiant, capabil să facă un miracol dintr-o clipire.

Am plecat cu sentimentul că materialismul, deja nesigur, nu mai poate avea viitor; îmi părea că secolul nostru îi va aduce lovitura de graţie. El nu a contribuit niciodată la explicarea misterului despre spirit.

Anumiţi savanţi pesimişti au prezis că pămîntul va sfîrşi sub forma unei planete de gheaţă, rotindu-se într-o imensitate vidă. Se poate. Dar sfîrşitul omului nu poate fi chiar aşa de exasperant. De ce? Pentru că omul e mai mult decît un corp.

[polldaddy rating="6558992"]
----------------------------------------------------

dr. Daniel Ganea

Medic de familie, Ecografie la domiciliu,

Medic urgente ambulanta privata

http://ConsultatiiLaDomiciliu.ro
Comunitatea Oamenilor Sanatosi